Leghjende di Corsica 

 

 

 

                                         Retour à l'accueil

 

 

 


                           A lighjenda di San Martinu ...


Quattru seculi dopu a nascita di Ghjesu-Cristu l'antichi pastori di u nostru paesolu cullavanu in Ninu pè fà pasce durante l'estate e so pecure. Trà i panculi di a riva, a stazzona di Satanassu era sempre accesa è sgiò Curnutu certe notte, scaldava è battia u farru. Pè accende u so carbone aduprava a fulmine è pà timperà l'acciaghju trascinava l'acqua in un vechju stagnarone ruchjinosu. Ùn s'avvicinava micca troppu da u lavu parchì ugnunu à sà, u diavule teme l'aqua chì spegne u focu è chì hè più limpida chè un'anima cristiana. Però una sera, dopu avè betu un fiaschinu di vinu, si feci una passighjata à l'arice di u lavu. Ma quassù in lu celu, sopra e so corne, sette corvi neri girandulendu grachjavanu cume per dilli ch'ellu ci era un piriculu.

À l'istessu tempu à u pede di Punt'Artiga, in li bassi, affaccava San Martinu vistutu d'un pelone ch'ellu avia compru in Niolu dopu avè datu u so bellu mantellu à un disgraziatu. A so baretta misgia luccicava, segnu chjaru ch'ellu era di sicuru un santu. U nostru viaghjadore vinia da l'isola di Gallinara è vulia francà u Cismonte per andà in Liamone. Tamantu viaghju! Ma à sapete megliu cà me, i santi un ponu trastancassi è sanu ancu marchjà annant'à i nivuli. 

A so bisaccia era piena di piante medicinale colte in la machja : nocca, genziana, reza, urticula nera è tant'altre pè guarisce e malatie. Facia schizzà surgenti, nasce agnelli bianchi, risucitava i zitellucci, era capace di spaventà à Satanassu è i so demonii.

Allora, San Martinu, dopu avè nascostu u crucifissu sottu a so camisgia, s'avvicinò pè discorre cù u diavule chì, ellu, ùn pudia piattà e so corne.

- O Sgiò Curnutu, vi cunoscu, ugnunu sà chè vo cumprate l'anime cristiane. Se vo vulete incatinà a meia, vi costarà trè baiocche ma dumane matina vogliu vede tuttu l'ingiru di u lavu bulicatu cù l'aratru.

- Hè detta ! Faremu cusì !

Avanti l'abbrocu Satanassu tinia in manu una vumera stazzunata apposta. Vulia ch'ella fusse abbastanza dura pè spaccà i scogli. Sgiò Curnachjò inciampendu in le puzzine chì incruscianu i so pedi furcuti, suitava l'aratru tiratu da un cavallone di l'altru mondu. Pè u diavulu ch'ellu era a nuttata sana fù peghju chè l'infernu. Muri sfundati, tafoni pieni di fanga, radighe intricciate, grosse petre chì uscianu da a tarra davant'à l'armacciu, tuttu què par mettelu in stizza !

À l'alba, u manicu era troncu, a vumera torta, u cavallu mezu mortu. Ùn ci hè tantu à dì, a so scummessa era ben persa. San Martinu, l'aspittava, davant'à a stazzona, u crucifissu in manu. Allora u curnutu stizzosu ccsi pigliò u martellu pè frumbulalu in forza, luntanu versu u mare. Sciappà, tavunà, trapanà i nostri monti cù un martellu di stazzunaru lampatu in furia.... solu Satanassu pudia cummette sta scimità.

I me zitelli, dumane avanti di parte, viderete "u monte tafunatu", sopra Calasima. Ci hè sempre u tafone ma nissunu sà indua hè cascatu stu martellu.

Arrighi u litiese.

 

                                                                

 

                                                                                A petra scritta  

Ùn la cunniscite micca sta surgente. Esiste à u pede di unu scogliu. Annant'à stu panculu u dissegnu neru di un omu chì si ne và, hè statu incisu da a manu furcuta, trimulante è un pocu brusgiata di Satanassu. Ùn hè micca una bugia ! L'acqua di st'ochju indiavulatu scorre sultantu à notte, hè rossa colore di focu è calda cum'è a suppa di Marfisa a strega. Persu in la notte bughjicosa, u vechju pastore chjamatu Frisca circava u so camminu in la buveghja. Era ghjuntu in lu castagnetu davant'à u siccarecciu di ziu Mosca. Pichjava forte ma a porta chjusa ùn s'apria è a neve avia dighjà cupartu u so pilone sticchitu da u ghjacciu. Infine dopu avè briunatu avia scuzzulatu u finestrinu è in grentu, l'omu sgrignò a porta per mustrà u so goffu muccichile.

-  Ci hè mezu di entre, pè scaldassi u nasu è l'unghjuli, dopu avè pagatu è ringraziatu mille volte ?

-  Ùn hè ora di mugugnulà. Intrite è pusate accant'à mè davant'à stu focu d'infernu.

Dopu avè magnatu un pezzu di pane è un mezu figatellu arrustitu s'eranu addurmintati nant'à dui vechji stramazzi stracciati, brutti, piuttostu fatti pà i cani. À mezanotte, aprendu un ochju, Frisca vide, calata sopr'à ellu una testa curnuta, un essere spaventosu, cù e ghjambe torte è u pettu pilosu. Di siguru era u diavule ma Frisca avia scontru ghjente strana in la so vita. Allora ebbe u curaghju d'arrizzassi par vede è capisce sta cumedia. Ùn era un sugnacciu !

-  Parchè versi st'acqua calda annant'à u focu ?

In la fumaccia rossa chì cullava dà à ziglia, ottu diavulelli ballavanu a manfarrina è si campavanu da a risa.

-  Cunnoscu u to nome. Ti chjami Frisca è sè un cristianu onestu ma sì tù mi fai a paura cù prighere è segni di croce ti mandu subitu in infernu.

-  Aghju capitu, ti ringraziu pà u pane è u figatellu!

-  À dìlla franca, dipoi un mese Diu m'hà cundannatu à vive quì, solu, addispiratu. Possu beie l'acqua calda di a surgente è magnà prisuttu ma m'hè difesu d'alluntanammi da stu locu. S'è tu voli beie cù mecu, una volta bastarà, allora sì, pudaraghju scaltavultà in infernu. Chì ne dici?

-  Hè detta ! Ma vogliu ch'è tu mi apri un camminu in lu scogliu pè vultà prestu prestu in casa meia.

À u fà di u ghjornu, u sgiò Curnutu pisendu a so mane scaravunò a petra dura dicendu à Frisca :

-  Avà poi andà, stu chjassu taglia à l'accorta, hè nittatu è fiuritu. À a prossima !

Appena francu u primu scalellu, u panculu si richjuse è Frisca ùn ghjunse mai in paese.

-  I me zitzlli a vi dicu, ùn ci vole mai asculta u diavule, hè birbu, buciardu è mette l'odiu, a gattivezza, a viulenza in l'anime cristiane.

       

 

 

 



                                          A leghjenda di a pavonia

    A sapete, voi, ch'ùn ci vole micca à cogliela. A pavonia ùn hè mai sola. E so surelle campanu cù ella, quassù in l'altapiana. Discreta, pallida, appena culurita, fiurisce à u mese di maghju, nant'à un cestu di virdura sempre piattatu à u pede di un scogliu. Si dice in paese ch'ella hè posta dà i fulletti, sempre di notte, cù a zappetta d'oru. Ogni annu rinasce à luna vechja in lu stessu locu. Un pastore m'hà dettu ch'ellu sviava u so brancu pà rispittà a pianta, po m'hà contu sta lighjenda. À u tempu d'una volta, era u principiu di un veranu primaticciu. A muntagna s'adurnava di mille fiori. Una pavonia urfanella russiccia, spannata da u sole, si vidia da luntanu. A tradizione dice ciò chì hé permessu è ciò ch'ùn si pò fà. U traculinu chì andava da un paese à l'altru, avia dettu più d'una volta passendu quì : « a me figliola, un ci vole micca coglie a pavonia indiavulata ». Però Ornella, allettata, colse u fiore maravigliosu chì appena in la so manu s'era subitu inguizzita. Ghjunta in paese Ornella s'era innamurata d'un bravu pastore ghjovanu, giocondu è ancu pueta. À u primu basgiu Ornella sentì u so core batte forte, ùn ebbe micca u tempu di gridà u so amore è morse cum'è a pavonia colta.





 

 


                                       U castagnu sradicatu

À l'alba, dopu una scruccata, gattivu segnu di Satanassu, u vechju castagnu s'era trapiccatu annant'à u stradone. Un veru frombu d'infernu ! E petre di u muraglione spiantatu cuprianu a funtana. Da e frasche tronche cullava un nivulu di polvera. A prima luce di u ghjornu inchjaria dighjà sta funesta malavia.

Sparnucciendu una mansa di foglie Antone cercava qualcosa. Sott'à una frasca un corbu neru, cù e piume strappate, croscie di sangue, era sdraiatu sticchitu mortu. U prese è suvitatu da l'altri zitelli si n'andò alzendu i bracci pà lascià vede à tutti l'acellu muntagnolu. Vulia suttarralu sott'à a croce di San Ghjuvà. Tutt'inseme cantendu «  perdono mio Diu » faciamu a prucessione. Nant'à a tomba Antone pà ghjugà à u mazzeru avia tracciatu un segnu sicretu è sussurava parole in latinu di messa. U lindumane, appena ghjuntu in scola, Ghjuvan Maria alzò u ditu pè cuntà a morte di u corbu à u maestru chì dava sempre una spiegazione.

-  Quessa hè una leghjenda. L'anziani di u nostru paese dicianu ch'è cinque corbi neri ariulavanu sempre quassù induva nascenu i nivuli. Ma era difesu di cuntalli. Masgina a strega sola pudia fà cascà u sestu corbu chì muria subitu sott'à a croce di san Ghjuvà.

Antone vulia parlà anch'ellu :

-  L'altru ghjornu eiu l'aghju visti, eranu sei à girà tondu sopr'à i monti. U corbu in più è u castagnu di Peppinu sò cascati inseme sta notte.

- I me zitelli , ùn ci vole micca crede ste diavulerie, sò fole maravigliose.